Lacrimile copilului. Cum reacționăm corect, astfel încât să ajutăm copilul să crească o personalitate rezistentă psihologic? în Moldova

Lacrimile copilului, de cele mai multe ori reprezintă o încercare dificilă pentru cei din jur și, în special, pentru părinți. Prima reacție – de a opri lacrimile. De ce aceasta nu este o cale corectă, cum ajutăm copilul să se adapteze la dificultăți și cum îi păstrăm sănătos psihicul, povestește psihologul Natalia Șoșeva.

Copiii plâng atât de des. Plânsul lor poate fi atât de greu de suportat, mai ales dacă se repetă frecvent. Dar, ce așteptări au majoritatea părinților? Copiii:

Să învețe pe propriile greșeli și insuccese, fiind capabili să culeagă beneficii de pe urma acestora;
Să conștientizeze imposibilitatea de a obține ceva;
Să accepte interdicțiile și restricțiile;
Să înceteze să ceară ceea ce nu se permite;
Să găsească soluții pentru compensarea neajunsurilor fizice și mintale, dacă e cazul;
Să fie ingenioși și rezistenți din punct de vedere psihologic;
Să facă față situațiilor de stres;
Să nu explodeze agresiune, atunci când sunt supraîncărcați;
Să fie capabili să se reabiliteze după pierderi grele și traume.

Cum putem obține toate acestea? Din păcate, nicio abilitate menționată mai sus nu poate fi învățată, și nici transmisă prin moștenire. Dar, în același timp, potențialul de a deveni o personalitate bine adaptată există în fiecare din noi. Și anume părinții (sau adultul în grija căruia este copilul) l-ar putea ajuta în acest sens. Pentru a înțelege cum – mai întâi trebuie să înțelegi cum este construit procesul de adaptare.

Deseori ni se pare că atunci când copilul cere ceva în mod insistent, face scene de isterie sau este foarte supărat din motiv că nu-i reușește ceva, argumentele noastre raționale, explicările, îl pot ajuta să se adapteze. Dar nu e așa.

La copii, adaptarea, de fapt, ca și la adulți – reprezintă un proces exclusiv emoțional. Pentru a prezenta acest proces în mod vizibil, vă voi oferi un exemplu, pe care frecvent îl aduc în cadrul seminarelor mele.

Imaginați-vă că a decedat o persoană care vă era foarte apropiată. Evident, logic înțelegeți că e sfârșitul. Mai mult această persoană nu va mai exista în viața dumneavoastră. Este pentru totdeauna. Atât. Înțelegeți perfect … Dar … adaptarea nu are loc. Trece o lună, două, trei, un an, ba chiar poate mai mult. Dumneavoastră continuați să plângeți, învățați să trăiți fără această persoană, deși totul în jur vă amintește despre ea. Sunteți îndurerat și nicidecum nu puteți să depășiți sentimentul de tristețe. Anume așa are loc adaptarea! Cu fiecare lacrimă vărsată, sunteți tot mai aproape și mai aproape, în sfârșit, să acceptați pierderea. Și niciun fel de argument logic nu va accelera procesul.

Iar pentru copil, multe dezamăgiri din viață sunt catastrofal de importante și semnificative, deși nouă ne-ar putea părea absolut neînsemnate. Dacă copilul plânge, dacă este întristat, aceasta pentru el mereu are importanță, și noi trebuie să acceptăm acest lucru cu compasiune. Nicio explicație nu-l va ajuta să accepte situația, să se resemneze și să se adapteze la ea.

Ce facem?

Imaginați-vă, de exemplu, copilul vă roagă foarte mult să-i mai cumpărați o înghețată. Dar din anumite motive, nu puteți face acest lucru. Să-l acuzați, să-i explicați, ignorați sau pedepsiți – nu are sens.

În primul rând, vă stă în puteri să nu aduceți situația până la isterie. Mai bine așezați-vă imediat lângă copil și spuneți-i blând, calm (este foarte important!), de exemplu: ”Dragul meu, știu cât de mult ai mai vrea o înghețată, dar, din păcate, astăzi nu va mai fi”. Atât. Nu explicați, fiecare explicație va aduce copilului speranța că dacă el va aduce un argument, vă va putea schimba părerea.

Copilul ar putea continua să ceară, dar dvs. trebuie să continuați să fiți un adult la fel de compătimitor, înțelegător, dar să spuneți clar și calm: ”Înghețată nu va mai fi”. Copilul ar putea să se întristeze, să cadă în isterie. Dumneavoastră, însă, trebuie să-i fiți alături și să fiți gata să-l consolați. Unii copii ar putea imediat să alerge după alinare în brațele părintelui (dacă are cu acestea relații sigure, de încredere și dacă procesul de adaptare decurge cu succes). Alți copii, de la început ar putea să nu permită părintelui să-l aline, dar este important să-i rămâneți alături și să-l faceți să înțeleagă pe copil că sunteți aici și sunteți gata să –l îmbrățișați și să-l compătimiți.

De la început, lacrimile, cel mai probabil, vor fi gălăgioase, pe tonalități ridicate și printre acestea copilul va continua să ceară înghețată. Corpul lui va fi tensionat. Dar dacă veți păstra autocontrolul și îi veți arăta că sunteți alături, dispuși să-l consolați în orice moment (IMPORTANT – nici într-un caz nu plecați, nu ignorați, nu certați copilul), atunci, treptat, sistemul drăgăstos (centrul emoțional al creierului) va fixa inutilitatea (ceea ce nu poate fi schimbat). Plânsul isteric va trece în unul liniștit, corpul copilului se va relaxa, micuțul va înceta să mai ceară înghețată, dimpotrivă, ar putea începe să spună ”niciodată nu-mi permiți” etc. Și la această etapă, de regulă, copiii singuri ”se aruncă” în brațele calde, afectuoase și de încredere, pe care le-ați pregătit în tot acest timp. În acest moment ați putea deja vorbi despre sentimentele copilului: ”ești atât de trist din motiv că nu va mai fi înghețată”. Și oferiți-i copilului posibilitatea să se plângă până la urmă, jelindu-l și alinându-l.

Este important să rămâneți până la urmă un adult înțelegător și grijuliu, deoarece doar în asemenea condiții se va putea realiza procesul de adaptare a copilului.

Totodată, trebuie să înțelegeți că și lacrimile pot fi diferite, și nu toate conduc spre adaptare. Poți plânge de durere, supărare etc. Cercetările compoziției lacrimilor au arătat că componența acestora este diferită la fiecare tip. Și doar lacrimile de inutilitate elimină toxinele din sânge și stimulează eliberarea hormonului de oxitocină (hormonul atașamentului), care împiedică eliminarea hormonului de stres, a cortizolului.

Pe când lacrimile care contribuie la adaptare, așa numitele lacrimile inutile, - sunt lacrimi calme, nezgomotoase. Și pentru ca copilul să poată veni la acestea, sunt în mod critic importanți doi factori:

Atmosfera sigură;
Un adult apropiat alături, cu care copilul are stabilite relații calde, sigure, emoționale, de încredere.

Totodată, este important să menționez câteva diferențe persistente în procesul de adaptare la copii și adulți.

Adulții, pentru lacrimile inutile, absolut nu au nevoie ca alături să le fie cineva, chiar o persoană apropiată. Deseori noi vrem să plângem în singurătate. La fel, suntem capabili să ne întristăm (să mergem spre adaptare) și fără lacrimi.

Pe când copiii, mai ales cei mici, încă nu sunt capabili de aceasta. Ei se adaptează doar prin intermediul lacrimilor și doar prin prezența alături a unei persoane importante, apropiate (cel mai des este vorba despre un părinte), care este dispus să-l ajute să se aline în brațele calde și primitoare.

În legătură cu aceasta, este greșit să gândim că prin trimiterea copilului în altă odaie pentru a se ”gândi” sau prin ignorarea cerințelor și isteriei acestuia, îl ajutați să se ciocnească cu inutilitatea, cu faptul că nimic nu poate fi schimbat, că îl ajutați să se adapteze. Nu. Mai degrabă este vorba despre lacrimi de răutate, supărare, și nicidecum nu sunt acele lacrimi care condu la adaptare.

În același timp, nu e cazul să vă străduiți intenționat să ciocniți copilul cu situații de inutilitate, pentru a-l antrena mai bine în procesul de adaptare. În viața copilului și fără acest lucru sunt suficient de multe inutilități. Nu e cazul să creați suplimentar un mediu traumatizant pentru copil.

Astfel, dacă cei doi factori, menționați mai sus, nu vor exista, adaptarea la copil nu va avea loc.

Iar ceea ce părinții atât de des numesc alintare, de fapt, este o încălcare a procesului de adaptare a copilului.

Doar dacă adaptarea la copil decurge cu bine, el cere o dată, de două, trei ori, dar auzind cuvântul ”nu” rostit pe o tonalitate calmă și blândă, el plânge imediat (dacă alături este un adult în care copilul are încredere). Și adultul îl va consola, astfel ajutându-l să se adapteze la situație și să accepte interdicția.

Însă dacă procesul de adaptare a fost perturbat, creierul emotiv al copilului, sistemul său afectuos, nicidecum nu va putea fixa inutilitatea, cu care s-a ciocnit, că nu se permite și atât. Anume din acest motiv el va continua să ceară și, cel mai probabil, totul se va încheia cu isterie sau agresivitate.

Iar acum reveniți la începutul articolului și amintiți-vă ce abilități importante veți ajuta să apară la copil, dacă relațiile voastre vor fi calde, sigure și de încredere, dacă îl veți consola mereu.

Doar anume lacrimile inutilității devin acele cărămizi care conduc copilul spre rezistența psihologică în viața de adult. Anume din acest motiv, unii oameni, atunci când se ciocnesc de probleme, insuccese și pierderi în viață, sunt îndurerați, triști, dar apoi se ridică și merg mai departe. Iar alții ”se pierd” imediat, cad în depresie, în dependență, se închid emoțional etc.

Rezistența psihologică a copiilor este în mâinile noastre!

Dar dacă din anumite motive, vedeți că copilul niciodată nu vine la asemenea lacrimi liniștite de inutilitate, dacă la toate refuzurile și interdicțiile el reacționează doar cu isterie și agresiune, atunci trebuie să începeți să restabiliți relații sigure, de încredere cu copilul. Dar asemenea relații este dificil să creezi, dacă educația se bazează pe pedepse frecvente, pauze, metodele consecințelor și separării (la nivel fizic, emoțional sau psihologic). Este important să acceptați orice emoții ale copilului, nu doar bune, și să creați condiții sigure și acceptabile pentru exprimarea acestora. Pentru aceasta este nevoie de mult timp, dar se merită! Copilul dvs. va crește o personalitate puternică, rezistentă din punct de vedere emoțional.

Dacă de sine stătător vă este dificil să restabiliți relațiile și procesul de adaptare, cel mai bine să vă adresați unui psiholog.

Vă doresc succes în salvarea sau restabilirea procesului de adaptare a copilului dumneavoastră. Fie ca copilul să vadă mereu în dvs. un adult de încredere, care este întotdeauna dispus să-l primească și să-l aline.

Natalia Șoșeva

Psiholog. Oferă consultații părinților cu privire la diferite probleme legate de emoțiile, sentimentele și grijile părintești. La subiectul educației și disciplinei copiilor, relația dintre frați, adaptarea la grădință, situații de divorț sau despărțirea de durată a copiilor cu părinții.