Ludmila Cojocaru, medicul care a primit nașteri în pustiul Sahara: „Aș putea scrie o carte…” în Moldova

Are 39 de ani de muncă în spate, timp în care a primit mii de nașteri. Cea mai mare provocare profesională a fost să activeze, timp de 2 ani, într-o maternitate din Algeria, unde a salvat vieți în condiții greu de imaginat: femei aflate la cea de-a 20-a naștere, săli de operații nesterile, lipsa rezervelor de sânge și chiar a scutecelor pentru bebeluși. Acea experiență a format-o ca specialist și i-a dat doza necesară de curaj pentru a soluționa cu brio chiar și cele mai complicate cazuri. De fapt, cele mai inspirate decizii le-a luat în stare de stres: pe patul de spital a înțeles că vocația ei este medicina, iar după ce a pierdut un om apropiat a hotărât că e timpul să facă o schimbare: a revenit la sport – marea pasiune încă din copilărie, a devenit șoferiță cu acte în regulă și s-a alăturat echipei Medpark.

Ludmila Cojocaru, medic obstetrician-ginecolog, categoria superioară, este eroina proiectului fotografic „Din dragoste pentru viață”, lansat de Spitalul Internațional Medpark.

„1987-1989: Medic obstetrician-ginecolog, Algeria”

În maternitatea din Algeria am ajuns printr-un proiect guvernamental de cooperare economică, pe atunci aveam 7 ani munciți în obstetrică și ginecologie. Am acceptat provocarea pentru că mi-am dorit să acumulez experiență profesională, în primul rând, dar și să-mi testez limitele. Am învățat limba franceză – a fost o condiție obligatorie, și așa am ajuns într-o țară musulmană, unde cultura este absolut diferită, iar avorturile – interzise prin lege. Am fost șocată de ceea ce am găsit acolo: lipsă de sterilitate, acces liber al vizitatorilor în saloanele pentru lăuze, trimiterea pacientei acasă a doua zi după naștere, femei care nasc în hainele lor personale…

În Algeria am văzut pentru prima și ultima oară în viață o femeie care era la a 20-a sarcină… Faptul că aceste femei nășteau în fiecare an, practic, și faptul că nășteau acasă, asistate de moașe, făcea ca nașterile să decurgă cu multe complicații: femeile ajungeau la noi cu hemoragii masive, prezentații pelviene, aveam sute de operații pe an, în condițiile în care nu existau rezerve de sânge, ceea ce e indispensabil pentru orice intervenție chirurgicală. Dar pot să afirm că nu am avut niciun caz de deces în acei 2 ani.

„Medicina, între sacrificii și satisfacții”

A fost o experiență colosală, care m-a călit, care mi-a oferit oportunitatea să văd ceea ce nu aș fi văzut niciodată într-o maternitate din Moldova, dar a fost și o experiență care a lăsat amprentă pe viața de familie. Am trăit 2 ani departe de soț, de copil, mulțumindu-mă cu o scrisoare pe lună. Cred că aș putea scrie o carte despre acei 2 ani petrecuți în Sahara…

Apropiații au încercat să mă convingă să nu aleg calea medicinei. Mai întâi mama, care a lucrat ca asistentă medicală și știa „cu ce se mănâncă” meseria de medic, apoi soțul care a încercat să mă convingă că specialitatea de obstetrician-ginecolog este complicată, că voi avea parte de stres, ture de noapte, responsabilitate enormă…

Desigur, mai târziu am înțeles sensul acestor cuvinte, dar nu am regretat niciodată alegerea făcută, pentru că meseria mea este și sursa celor mai mari satisfacții. Atunci când te convingi că nou-născutul este sănătos, că mama este în regulă, sunt senzații de nedescris. Medicii care practică alte specialități, se ciocnesc, de regulă, cu boli cronice, care nu pot fi tratate, poate doar atenuate, noi, însă, vedem rezultatul muncii noastre imediat, odată cu primul strigăt al bebelușului.

Desigur, responsabilitatea pentru 2 vieți nu e o misiune ușoară, dar cineva trebuie să poarte această povară, nu-i așa?

„Sportul bate stresul”

Am fost dintotdeauna o persoană sportivă. În copilărie am făcut scrimă, handbal, atletism, așa că sportul este, cu siguranță, marea mea pasiune. După o lungă pauză, am revenit la ea în 2011, iar astăzi, dacă nu ma găsiți la spital, cu siguranță mă găsiți la orele de aqua aerobică, fly yoga, body ballet sau zumba. Mișcarea îmi aduce stare de bine, dar e și vorba de socializare. În clubul de fitness pe care îl frecventez suntem deja o gașcă bine formată, după antrenamente ieșim cu fetele la o cafea, vorbim despre orice, numai nu despre job – e acea evadare de la tensiunea și grijile legate de serviciu, de care am nevoie ca să-mi încarc bateriile cu energie pozitivă, ca să pot munci eficient, cu dedicație, în continuare.

„Îmi place că la Medpark sunt medic universal”

Tot în 2011 m-am alăturat echipei Medpark. A fost o alegere conștientă, pentru că mereu mi-a plăcut să învăț ceva nou și am înțeles că aici, într-un spital nou, modern, dotat, voi avea multe oportunități în acest sens. Dar cel mai mare avantaj este că de 8 ani am un alt stil de lucru, sunt un medic universal.

Timp de 30 de ani am activat fie în staționar – în departamentul „Patologii ginecologice” sau în sala de naștere, fie doar în policlinică, adică prestam doar consultații. Uite că la Medpark am ocazia să monitorizez pacientul de la A la Z. Mai întâi îi ofer o consultație, apoi, dacă e cazul, o intervenție chirurgicală sau primesc o naștere, deci există acea continuitate. Eu nu stau doar în cabinet sau doar în sala de nașteri și asta îmi permite să evoluez, să nu stagnez.

„Medicul trebuie să se pună mereu în pielea pacientului”

Un nou stil de lucru înseamnă și trainiguri legate de comunicarea cu pacienții. Am învățat multe lucruri noi: că trebuie să ne prezentăm, să ne salutăm, să privim ochi în ochi. Eu cred că orice medic trebuie să se pună în pielea pacientului. Când pacientul se duce într-o policlinică de stat, iar medicul stă cu nasul în hârtii și nici nu privește în direcția lui, bineînțeles, o astfel de atitudine din start blochează pacientul, omul nu mai este predispus să-ți povestească problema lui. Eu cred că atitudinea binevoitoare a medicilor e cel mai important lucru pentru care oamenii vin la Medpark, e ceea ce nu găsesc la instituțiile medicale de stat.

Iar când vine vorba de procesul de naștere, atitudinea echipei medicale este crucială. Nașterea este un eveniment care se memorizează pe toată viața, iar impresia femeii va depinde, în mare parte, de căldura cu care a fost tratată.

Altceva e că pacienții așteaptă doar un rezultat de 100%, dar în medicină așa ceva nu există, medicina nu este perfectă.

„Regula mea de aur este…”

Câți ani de experiență nu ai avea, cât de bine nu ai cunoaște domeniul, niciodată nu trebuie să crezi că știi totul, că ești Dumnezeu. Dacă ai dubii, sau la nivel intuitiv simți că ceva nu este în regulă, nu e o rușine să ceri opinia colegilor. Mie nu-mi cade coroana de pe cap, eu mereu mă consult cu colegii din spital și consider că este un lucru firesc.