Independența vs singurătatea? Cât de bine e să te bazezi doar pe tine însuți în Moldova

Tot mai des citim sfaturi despre faptul că în viață trebuie să faci față tuturor situațiilor de sine stătător. Că doar tu îți poți fi prieten de încredere, "părinte" și persoană dragă. Cât este de adevărat? Explică psihologul Vera Budan.
Fii independent/ă!

Trebuie să te descurci singur/ă, ca să nu fii la un moment dat trădat/ă!

Oamenii puternici reușesc să-și lingă singuri rănile, fii puternic/ă!

Auzim și citim ultima perioadă tot mai multe îndemnuri de a ne baza pe noi înșine. Ni se sugerează în diverse forme că nu ar trebui să ne așteptăm de la ceilalți că vor fi prezenți, că nu ar trebui să avem încredere, decât în noi înșine.

Oare este adevărat (în totalitate)?

Zic că ar trebui să le luăm pe rând ca să clarificăm întrebarea asta.

Există două extreme, una este despre a fi "împreună la bine și la rău", ceea ce este bine până la… ușa băii, cealaltă extremă este despre "nu am nevoie de nimeni ca să mă descurc"! — Serios?

Am scris extreme pentru că fiecare dintre ele, luată separat este nesănătoasă și nu ne satisface ambele nevoi pe care le avem în cadrul unor relații — să ne apropiem (pentru a dărui și a primi afecțiune, pentru a simți apartenență, pentru a ne simți în siguranță, pentru a împărtăși…) și să rămânem individuali (pentru a crește, pentru a reuși să ne definim pe noi înșine, pentru a avea granițe clare și funcționale, pentru a ne simți valoroși și apreciați pentru noi înșine…).

Fiecare are una dintre cele două nevoi mai accentuată, în funcție de modelul de educație și cel mai adesea, în funcție de ce nu a primit atunci când era mic.

Care sunt capcanele fiecărei dintre extreme, separat?

Împreună, la bine și la rău!

Această abordare a realității, atunci când vorbim de părinți, parteneri, prieteni este cel mai degrabă din frica de a ne separa, de a fi singuri, de a ne întâlni cu noi înșine. Există persoane pentru care nu sunt valabile realizările și rezultatele proprii, pentru că nu se văd valoroși și în stare să le aibă. Aceștia se bazează pe una sau câteva persoane pentru a simți că există, că au o valoare, că sunt importanți. De cele mai multe ori se pierd în celălalt și succesele sunt mai degrabă comune sau ale partenerului. Sunt persoane dependente, pentru care singurătatea ar însemna un fel de moarte. Sunt cei care se dedică trup și suflet celor apropiați, văzându-se realizați doar dacă aceștia sunt așa cum se așteaptă.

Ce nu este în regulă aici?

Ceilalți dețin controlul asupra vieții noastre, ei hotărăsc dacă vom fi sau nu fericiți, ei au toată puterea;
Nu știm exact ce ne convine și ce nu și nu reușim să aducem aceste lucruri la cunoștință celor apropiați;
Se adună foarte multă agresivitate față de cei apropiați care pur și simplu este negată (eu nu pot fi rău/rea, asta ar duce la respingere din partea lor, dar mie mi-e frică foarte mult de respingere);
Devine mai important pentru noi realizarea celorlalți, atunci când ei se realizează, am vrea să ni se mulțumească pentru efortul nostru, ceea ce se întâmplă mai rar, iar atunci când nu se realizează ne simțim incompetenți;
Există o permanentă frică de a fi respinși sau părăsiți, iar de aici încercarea disperată și sufocantă de a ne asigura că nu se va întâmpla, ceea ce agravează situația;
Nu reușim să avem un nucleu clar despre cine suntem, care este viața noastră, în afara contextului "noi";
Ne este extrem de frică să ne despărțim, de aceea suntem blocați în relații toxice, cu abuzatori, în condiții care ne epuizează emoțional, fără să credem că ne-am descurca singuri.

Nu am nevoie de nimeni, ca să mă descurc!

Este poziția independenților sau mai degrabă spus al evitanților… De fapt acești oameni înțeleg că au nevoie să trăiască între oameni și că depind de ei (nu ai putea nici măcar citi aceste rânduri dacă nu ar fi fost o sumedenie de oameni de care ai depins pentru a învăța să citești, să poți supraviețui, să ai un calculator sau telefon, să fi fost scrise și publicate…). Oamenii care afirmă că nu au nevoie de nimeni de fapt sunt cei care nu doresc să se atașeze de nimeni în mod special, iar asta vine din frica de apropiere. Aceștia se tem să nu fie înghițiți pur și simplu de ceilalți și astfel să nu se piardă, să nu dispară psihic și emoțional în „noi”. Chiar dacă par reci și distanți, aceștia sunt foarte sensibili și își doresc apropierea, dar le este frică de ea. Dacă la primii, nesiguranța venea din riscul de a fi respinși/părăsiți, aici apropierea pare amenințătoare. Nevoia de celălalt pare o capcană prin care acesta poate să ne supună, să ne controleze, ceea ce ne face să ne simțim foarte vulnerabili, de aceea vom bloca această nevoie.

De ce este disfuncțională această atitudine?

Nu vom reuși niciodată să simțim căldură și apropiere;
Suntem percepuți ca fiind reci și distanți și riscăm ca oamenii apropiați să se simtă neiubiți, iar asta să ne aducă multe conflicte, pe care atât de mult le evităm;
Ne este frică de emoții proprii și ale celorlalți, ne este frică să intrăm cu ele în contact și astfel riscăm să stăm mai degrabă pe dinafara vieții;
Nu reușim să ne înțelegem cu cei care manifestă emoții de oricare fel (mai ales de afecțiune față de noi);
Ne simțim amenințați și controlați, de fiecare dată când cineva vrea să se apropie și are o atitudine pozitivă față de noi;
Cheltuim foarte multă energie pentru a ne ține propriile emoții sub control strict, pentru a evita orice tulburare interioară, pentru a rămâne raționali.

După câte observați nici una dintre cele două stiluri de raportare la ceilalți nu ne poate aduce prea multă fericire socială. Fie că ne axăm pe ceilalți, fie că dorim să ne descurcăm emoțional, pe cont propriu, avem de pierdut cealaltă parte a interacțiunii, ceea ce ne face să nu fim împliniți pe deplin.

Aici ar fi bine să ne întrebăm mai întâi unde ne aflăm între cele 2 extreme. Ar fi foarte bine dacă am conștientiza care este situația și am face tot ce putem pentru a ne mișca spre mijloc, acolo unde ceilalți sunt importanți, dar nu mai importanți decât noi înșine.

Îmi dau seama foarte bine că oricare dintre modele este rezultatul unor atitudini ale părinților și nu este ușor să schimbăm lucrurile, de pe o zi pe alta. Pe de altă parte, a înțelege cauzele propriilor comportamente și atitudini și a vedea de ce nu funcționează în cazul nostru, este deja un mare pas înainte.

Am încredere că oricine este capabil să se vindece, în oricare situație nu s-ar afla.

Vera Budan

Psiholog Clinician licențiat în psihologie, master în psihologie clinică. Psihoterapeut în formare, NLP Practitioner, NLP Master, Master în Comunicare Hipnotică. Autoarea cărții "Calea Feminității".