Cum să nu ratăm cele mai importante momente din primul an de viață al copilului în Moldova

Cum să ne comportăm corect în primul an de viață al copilului, încât cele mai importante etape de dezvoltare a personalității acestuia să se desfășoare corect — explică psihologul Natalia Șoșeva.

În sfârșit micuțul a venit pe lume, dar dintr-odată, pe lângă bucurie, pe zi ce trece apar tot mai multe întrebări și griji. Dacă procedura de îngrijire a copilului cât de cât vă este clară, atunci factorii psihologici adesea vă scapă din vedere.

Voi încerca să vă ajut să clarificați cele mai importante aspecte.

Atunci când se naște, la copil începe să se dezvolte atașamentul față de persoana care-l îngrijește, iar aceasta, la rândul ei, se atașează de micuț. Și acest moment e foarte important. Din punct de vedere evolutiv, în cazul în care nu s-ar forma această legătură reciprocă, micuțul nu ar supraviețui, iar adulții nu ar avea atâta ardoare să îngrijească copilașul, respectiv atașarea = supraviețuirea.

Dar la copil până la un anișor este încă foarte slab dezvoltată abilitatea de a simți contactul și apropierea de acei de care el este atașat. Este capabil să o facă doar la nivelul simțurilor (organilor de simț). Dacă, de exemplu, copilul nu o vede pe mama/nu-i aude vocea/ nu-i simte aroma/ nu conștientizează, aceasta este egal cu LIPSA ei.

Iar acum imaginați-vă cu ce frică și groază se cofruntă copilul în acest moment! Mama NU ESTE! Cine va avea grijă de el, îl va hrăni, îl va alina sau, pur și simplu, îi va oferi căldură?! În plus, micuțul om încă nu e capabil să-și țină în frâu emoțiile!

Ce-i rămâne copilului să facă, mai ales dacă nu știe încă cum să se târască sau să vorbească? Bineînțeles, să plângă! El o cheamă în ajutor pe mama, el are nevoie să știe unde e ea, se va întoarce oare? Anume din acest motiv imediat ce ieșiți din odaie, micuții încep adesea să plângă.

Cum procedăm? Dacă aveți nevoie să mergeți în altă odaie, ați putea cânta sau vorbi cu voce tare, ați putea lăsa o înregistrare a vocii, să-l puneți pe micuț în patul în care persistă aroma dv. sau să-i lăsați o haină personală alături etc. Sarcina adultului: a asigura și a menține sentimentul de contact și apropiere cu copilul.

El încă nu posedă informații, nu are experiență, nu știe că există o altă odaie, că mama va reveni, că va avea grijă de el. Cu timpul, dacă mama (sau un alt adult ce are grijă de copil) va răspunde mereu cu atenție la toate necesitățile micuțului, la orice plânset, el se va obișnui cu faptul că mama se va întoarce, că aici e în siguranță. Iar energia lui se va îndrepta nu asupra faptului de a verifica mereu contactul, de a se "agăța", ci de a studia lumea din jur și de a se dezvolta.

Când veți fi obsedată de ideea de a mânca: atunci când frigiderul va fi plin cu mâncare sau atunci când va trebui să numărați fiecare bucată de pâine? Atunci când în casă vor fi mereu suficiente produse alimentare sau când nu veți ști dacă a doua zi veți avea ce mânca? În care caz veți înceta să vă gândiți la mâncare și să vă preocupați de alte treburi? La fel stau lucrurile și atunci când e vorba de atașamentul copilului față de dv.

În afară de aceasta, pentru copil este important să știe că este dorit, că în această lume îl așteaptă cineva cu drag. I se formează baza încrederii în lume. Pentru el e vital să vadă cum cineva se bucură de el, îi zâmbește, cum este permanent alinat.

Iar acum despre mituri

Nu-i ascultați pe cei care spun că copiii trebuie să învețe singuri să adoarmă, că copilul se alaptează strict după regim, că nu trebuie să reacționați la plânsul acestuia și că nu e bine să-l luați în brațe.

Sunt niște carențe foarte dăunătoare, care ar putea genera traume profunde și ar pute să fie negative pentru dezvoltarea psiho-emoțională a copilului. Apropo, pentru micuț pieptul — nu e doar o sursă de alimentare, ci și o modalitate de a se calma, de a suporta mai ușor durerea. Marele psihanalist Winnicott scria că sentimentul de foame la bebeluș este asemănător cu senzația că ar fi rupt de tigri.

>Primele 3 luni de viață ale copilui, în genere sunt constiderate a fi o etapă de creștere. Imaginați-vă că copilul abia s-a născut. El absolut nu știe cine este (bebelușii nu se separă de mama sau de o altă persoană grijulie), unde se află, el nimic nu poate și nu e capabil de nimic. Micuțul învață să respire aer, se obișnuiește cu o temperatură nouă, cu spațiul imens din jur, își cunoaște corpul, totodată, de peste tot se aud sunete absolut noi, apare lumină.

Imaginați-vă că dv. brusc v-ați pomenit într-un loc absolut necunoscut, care arată cardinal diferit, niciodată nu ați mai văzut ceva asemănător, parcă ați fi pe o altă planetă. În jur sunt niște ființe neobișnuite, nu înțelegeți ce fac, ce spun. Dar nici nu sunteți capabili. De parcă ați fi paralizați, sunteți priponiți într-un singur loc. Nu înțelegeți cine sunteți, nu puteți face nimic. Doar imaginați-vă acea groază prin care treceți! Și în acest moment, apare Cineva, dv. nu percepeți ce spune, dar acest Cineva manifestă grijă față de dv. Și treptat începeți să vă simțiți mai în siguranță, anxietatea scade. Dar, ce se va întâmpla dacă această persoană spontan va pleca? Unde este? Oare va reveni? Ce va fi cu mine? Mă va ajuta oare cineva? Și dacă mi se va face foame? Și dacă se va isca vreun pericol? Ce vă mai rămâne? Limba dv. nu este înțeleasă. Vă este frică. Tot de ce sunteți capabil — să strigați și să sperați că acel Cineva vă va auzi și se va întoarce. Și dacă el va reveni de fiecare dată, va reacționa la orice strigăt emis de dv., vă veți relaxa, veți începe să aveți încredere, vă va apărea puterea necesară pentru a cerceta lumea nouă și pentru a vă va dezvolta. Dar ce va fi dacă din nou și din nou nimeni nu va reacționa la plânsul dv.? Ce va fi dacă o dată acel Cineva va reveni repede, iar altădată - când veți chema deja cu disperare ajutor? Anxietatea dv.va fi la limită, iar sentimentul de nesiguranță vă va paraliza și mai mult. Într-o zi, pur și simplu, veți înceta să mai strigați, să mai chemați ajutor, să sperați că va mai veni cineva. Dar aceasta nu va fi adaptare, ci amorțeală emoțională, nu veți avea încredere în nimeni.

Dacă pentru un adult aceasta cât de cât ar fi o opțiune, atunci pentru un copil aceasta presupune stoparea dezvoltării psiho-emoționale. Și cum în viitor să mai vrei să asculți, să înveți ceva de la cei în care nu ai încredere?

Apropo, copiii se atașează nu de cei care îi hrănesc și au grijă fizic de ei. Ci de acei care le satisfac necesitățile, cei care îi alină. Doar astfel se stabilesc relații, se stabilește legătura, care este critic de importantă pentru dezvoltarea psiho-emoțională a copilului, pentru formarea încrederii în această lume, a sentimentului că el este bun, important, dorit.

Hrăniți copilul la cerere, dacă micuțul are nevoie, dormiți lângă el, duceți-l în brațe cât vrea, reacționați la orice plânset și alinați-l. Plânsu este mesajul că ceva nu merge, e un strigăt de ajutor, anunțarea faptului că o necesitate nu i-a fost satisfăcută. Și oare, dacă copilul va ști că atunci când plânge mereu veți reacționa, ar mai avea nevoie să plângă fără motiv? Evident că nu.

În plus, copiii nu sunt capabili să se calmeze singuri! Dar să piardă speranța și credința că cererea lui de ajutor va fi auzită — da. Și atunci când copilul de fiecare dată plânge, dar nimeni nu-l liniștește — el pur și simplu se protejează prin a se înstrăina, amorțește emoțional, dezvoltarea sa psiho-emoțională se oprește. În plus, copilul inconștient începe să caute pe cineva de care să se atașeze. Iar dacă în jur nu sunt alte persoane grijulii, în locul acestora ar putea fi jucăriile. Însă acestea nu te hrănesc, nu vor fi o rampă pentru dezvoltare.

Iar dacă copilul știe că de fiecare dată va fi auzit, că mereu va fi alinat — va fi plin de dorința de a cunoaște această lume și de a se dezvolta, el nu va mai trebui mereu să se agațe de mama, doar și așa știe că legătura cu ea este sigură. Dar este încă micuț, astfel mama mereu trebuie singură să alimenteze sentimentul de legătură cu el.

Vă voi povesti despre un studiu efectuat:

Erau 2 grupe de părinți și copii, care abia au învățat să meargă.

Într-un grup, părinții spuneau: "Nu, nu te voi purta în brațe, deja poți singur să mergi". În celălalt — părinții cu drag își purtau copiii în brațe și erau mereu deschiși și generoși în a invita copilul să depindă de ei. În rezultat, copiii din primul grup se agățau și mai mult de părinți, se cereau în brațe. Iar copiii din grupul doi, preferau să meargă singuri.

Mai este o perioadă importantă în dezvoltarea copilului până la un an:

Aproximativ la 5-6 luni, copilul începe inconștient să-i împarte pe toți în "apropiați" și "străini". Cu puțin timp în urmă, zâmbind accepta să fie luat de oricine în brațe, iar acum începe să plângă chiar dacă o persoană pe care o cunoaște puțin, vrea pur și simplu să-l atingă. Așa și ar trebui să fie.

Așa a stabilit natura, ca în primele șase luni, copilul trebuie să facă cunoștință și să petreacă timpul cu acei oameni care vor avea grijă de el. Aproximativ peste jumătate de an, începe să aleagă contactele: îi împarte pe toți în ”apropiați” și ”străini”. Și aceast lucru este important pentru ca copilul să asculte pe toți cei de care a reușit să se atașeze și să nu-i asculte pe ceilalți, străini.

În legătură cu aceasta, pentru copil ar putea fi traumatic să rămână cu bunica sau bunelul, pe care i-a văzut doar de câteva ori. Chiar și cu tata, dacă ultimele luni acesta a fost, de exemplu, în deplasare. Pentru micuț, aceste persoane vor fi ca străine.

De asemenea, am auzit multe cazuri, despre stresul pe care îl aveau copiii și în primele luni, și chiar zile din viață, când mama, de exemplu, pur și simplu mergea la un consult medical, lăsând micuțul pentru câteva ore cu bunica (se poate întâmpla chiar dacă locuiesc împreună!). Plânsul era atât de puternic, încât era imposibil să-l lași. Ceea ce simțea micuțul în acele ore, care păreau pentru el o veșnicie, e greu să descrii.

Pur și simplu țineți minte că în primele șase luni este important să includeți în grija și joaca cu copilul și alți membri ai familiei, să le oferiți posibilitatea să-l legene, să-l aline. Da, sunt momente când micuțul poate fi calmat doar de către mama. Și trebuie să acceptați acest lucru. Dar, totuși, în primele șase luni de viață, bebelușul este deschis să stabilească legături, să se atașeze de cei care au grijă de el.

Dacă ați ratat această perioadă — nu vă faceți griji, totul poate fi corectat! Pur și simplu, acum va trebui să ajutați micuțul să accepte și alte persoane, alte rude. Lăsați-l să-i vadă mai des, să urmărească cum dv. comunicați amiabil cu ei. Acele persoane ar trebuie să manifeste atenție față de copil. Nu grăbiți copilul. Va trece o perioadă de timp și micuțul treptat îi va accepta.

Cu alte cuvinte, pentru copil absolut nu au importanță rolurile (tata sau bunica, medicul sau educatoarea). Pentru el e important un lucru: este sau nu el atașat de aceste persoane.

În încheiere, vă voi prezenta câteva titluri de carte și link-uri:

1. Cartea lui Sue Gerhardt — "Calea prin care afecțiunea modelează creierul bebelușului?"

În carte este explicat din ce cauză dragostea este necesară pentru dezvoltarea creierului în primii ani de viață a copilului și în ce mod influențează particularitățile relației emoționale dintre bebeluși și părinți asupra dezvoltării lor, dar și ce consecințe ar putea avea.

2. Cartea Ludmilei Petranovscaia — "Sprijin ascuns. Atașamentul în viața copilului".

Cartea se citește destul de ușor și laconic. Pe lângă aceasta, este foarte comod cuprinsul: capitolele corespund cu vârsta copilului.

3. În anii 50 ai secolului trecut, a început abia să fie studiat atașamentul, importanța acestuia și influența (inițial pe animale). Harry Harlow efectua experimente pe maimuțe, experimente care au fost catalogate drept cele mai dure experimente psihologice. El a separat maimuțelele mici de mamele lor. Și au fost eectuate o mulțime de descoperiri valoroase. De exemplu, puii de maimuță nu-și petreceau ziua cu manechinul din fier, care le oferea mâncare, ci mereu se lipeau de manechinul moale, ce imita căldura maternă.

Atunci când maimuțelele au fost transferate într-o volieră nouă, unde au fost lăsate cu un manechin de metal, care le oferea mâncare, — ele se ghemuiau într-un colțișor, fiindu-le frică să cerceteze spațiul. Dacă maimuțele erau plasate într-o volieră nouă, dar cu un manechin moale, de la care mereu căutau alinare, — puii de maimuță mai întâi la fel se ghemuiau într-un colț, însă mai apoi le apărea curajul de a studia mediul din jur.

Despre alte experimente, citiți aici.

Asemenea experimente dure, desigur nu au fost efectuate cu oamenii. Însă, John Bowlby a introdus noțiunea ”atașament” după ce a urmărit ce se întâmplă cu copiii, atunci când sunt despărțiți de mama, fiind lăsați singuri în spital pentru a urma tratamente (de atunci a devenit clar, ce consecințe negative are aceasta asupra dezvoltării psiho-emoționale a copiilor, chiar și a celor mai măricei). Apropo, datorită lui Bowlby, nou-născuții nu mai sunt separați de mame după naștere.

4. Un mic film documentar despre importanța atașamentului în viața copilului. Acesta a fost filmat atunci când se cunoștea încă puțin despre valoarea atașamentului — http://obodrenie.info/christian-movies/john-in-1969-a-documentary-about-the-attachment-theory/

Și chiar dacă copilul din film are deja 1,5 ani, consecințele despărțirii de mama (care a plecat la maternitate), s-au menținut încă mulți ani.

5. Iar cele mai actuale date despre importanța atașamentului în viața copiilor, vă recomand să le găsiți în lucrările psihologului canadian Gordon Neufeld și eleva acestuia, Deborah McNamara.

În principiu, aceasta e tot.

Rețineți că pentru copiii mici, atașamentul este echivalent cu supraviețuirea. Chiar pentru noi, adulții, este important să simțim legătura și apropierea de oamenii care ne sunt dragi. Iar pentru dezvoltarea deplină a copiilor - este necesar. Iar responsabili pentru formarea și menținerea legăturii emoționale cu copiii, întotdeauna trebuie să fim noi, adulții.

Primul an de viață a copilului, uneori este destul de dificil, dar și nemaipomenit de minunat.

Aveți încredere în intuiție. Oferiți-vă posibilitatea de a savura fiecare moment de viață alături de micuțul dv.! Purtați-l în brațe, atât cât doriți. Dacă micuțului nu îi este confortabil să doarmă singur, — culcați-vă alături de el. Hrăniți-l la cerere. Alinați-l mereu!

Dragostea nu alintă, aceasta doar te hrănește.

Vă doresc din suflet, ca primul an de viață a copilului dv., în pofida dificultăților și a oboselii, să fie plin de momente frumoase!

Iar dacă mai aveți întrebări — adresați-le. Voi răspunde cu drag!

Natalia Șoșeva

Psiholog clinic, perinatal și pentru copii. Mamă a doi copii. Îmi ridic gradul de calificare la Neufeld Institute (Canada). Susținătoare a psihologiei dezvoltării, teoriei atașamentului și abordărilor umane în educația copiilor. Lucrez cu: diferite probleme în relația copil-părinte; emoțiile, sentimentele, grijile părintești; agresivitatea (la copii și adulți), infertilitatea psihologică.