Agresivitatea la copii (și adulți). Adevărata cauză și soluție0

Agresivitatea la copii (și adulți). Adevărata cauză și soluție

Аgresivitatea – una dintre cele mai răspândite probleme, cu care se adresează părinții la psiholog. Dar care, din păcate, este percepută absolut greșit.

Înainte de publicarea acestui articol, am dat de câteva publicații populare, unde psihologii vorbeau despre agresivitate la copii. Și iarăși m-am întristat.

În țara noastră, și nu numai, din păcate, chiar la Universități psihologilor li se predă greșit subiectul agresivității.

Și sunt extrem de fericită că mi-am format o percepție clară, corectă și profundă cât privește agresivitatea, datorită urmării cursului ”Agresivitatea” la Neufeld Institute în baza unui program, conceput de psihologul canadian Gordon Neufeld. Acesta a lansat o nouă concepție a agresivității, consolidată de experiența sa profesională și personală de 40 de ani. Astfel acum, el este o autoritate recunoscută pe plan internațional la tema agresivității.

Așadar, agresivitatea nu se limitează doar la bătăi, lucruri aruncate, atacuri verbale. La copiii mici, aceasta se poate manifesta, de asemenea, prin crize de isterie, mușcat, la copii de vârstă școlară și adulți – la fel, prin anunțarea boicotării, ignorare, iritabilitate, sarcasm, răutate etc. La manifestările agresivității, de asemenea, se referă și auto-agresivitatea și gândul la suicid.

Ce este de fapt agresivitatea? De ce, oricât nu ne-am lupta cu ea, aceasta nu dispare?

Haideți să analizăm problema mai profund. Agresivitatea – degajarea energiei atacante, asemenea unui vulcan.

De exemplu, ați fost într-o stare bună de spirit și vă gândeați cum să ajungeți mai repede acasă de la serviciu, să vă îmbrățișați copiii, soțul, să luați cina împreună cu ei și să vă petreceți plăcut seara. Dar, între timp, șeful își revarsă nervii pe dumneavoastră, fără să meritați. În maxi-taxi toată lumea se împinge, în magazin ați fost deservită de un vânzător grosolan și, plus la toate, cineva v-a călcat… Parcă încă cu blândețe vă gândiți la momentul în care vă veți îmbrățișa persoanele dragi… Și, iată că intrați în casă, în hol sunt lucruri împrăștiate și dvs., în loc să-i îmbrățișați și pupați pe toți, așa cum ați planificat, începeți să strigați așa, încât, ulterior, singură nu vă dați seama ce s-a întâmplat?

A fost vorba despre frustrare. Este important de înțeles că agresivitatea – este o urmare. La baza acesteia stă o emoție fundamentală, deseori ne conștientizată – frustrarea. O resimțim atunci când ceva nu merge bine, când realitatea nu corespunde cu așteptările noastre. Și, de fapt, viața este o permanentă frustrare. Și până când nu vom începe să conștientizăm și să ne monitorizăm emoțiile, așa și vom continua să erupem agresivitate.

De cele mai multe ori, atunci când noi, adulții, manifestăm agresivitate sub orice formă, spunem că ni s-a rupt lanțul. Dar, când agresivitatea este manifestată de un copil, nu se știe din ce motiv, o asociem cu reacțiile de agresivitate, îl certăm pe copil și îl pedepsim.

De fapt, vârsta preșcolară este cea mai agresivă, și aceasta e ceva normal! De ce? Ne clarificăm în continuare.

Atunci când simțim o frustrare, nu neapărat va trece în agresivitate.

De exemplu, copilul mai vrea foarte mult încă o felie de tort. Dar mama nu permite. Copilul rămâne frustrat, totul decurge altfel decât și-ar dori el.

Prima reacție în caz de frustrare – de a schimba ceea ce decurge altfel, decât se așteaptă. Copilul începe să ceară și să ceară încă o felie. Și nu este vorba despre alintări. Este o reacție evidentă la frustrare – de a schimba ceea ce merge altfel decât și-a dorit. Dacă mama totuși îi va mai da tort, frustrarea lejer se va ”spulbera” și nu se va transforma în agresivitate.

Dar, să presupunem, mama domol și sigur spune că nu va mai fi tort. În acest caz sunt deja două scenarii. Dacă copilul nu are probleme cu adaptarea, cel mai probabil, va plânge și la început va mai cere tort. Dar, dacă mama îl va alina (!!) și îl va ajuta să facă față emoțiilor, atunci copilul se va adapta la faptul că nu va mai fi tort, se va resemna, va simți inutilitatea eforturilor sale, tristețe, își va plânge decepționarea și va renunța să mai ceară tort. Este un proces extrem de important, despre care am scris detaliat în acest articol. - LACRIMILE COPILULUI. CUM REACȚIONĂM CORECT, ASTFEL ÎNCÂT SĂ AJUTĂM COPILUL SĂ CREASCĂ O PERSONALITATE REZISTENTĂ PSIHOLOGIC? . Și este un proces de bază, pe care trebuie să-l cunoască și înțeleagă părinții.

Dar dacă la copil nu este până la capăt format procesul adaptării, atunci frustrarea lui va trece direct în agresiune. Da, copilul poate să înceapă să plângă, dar nu vor fi lacrimi calme de acceptare și supunere, ca în primul caz, ci isterii agresive, lacrimi, copilul poate începe să se bată, să muște, să arunce tot ce are la îndemână etc.

În acest caz trebuie să înțelegem cel mai important factor. Agresivitatea, de cele mai multe ori, este un proces ce nu e conștientizat și fără de niciun scop. Cauza a fost frustrarea puternică a copilului. Iar după aceasta, în primul rând, el nu a putut schimba situația, iar în al doilea – nu a fost capabil să accepte, să se adapteze, motiv din care și a apărut agresivitatea.

Și la momentul de față, - copilul este ca o așchie în fluxul său de emoții. El nu percepe cauza declanșării sale și absolut nu-i poate face față pe moment.

Cât de des începem să reacționăm la agresivitatea copilului? Să strigăm, pentru ca acesta să se liniștească, să-i pedepsim, în acest fel noi singuri manifestăm agresivitate și nu facem față propriilor emoții. Oare este cinstit? Nu, mai ales că noi, adulții, mai avem o cale de ieșire a impulsurilor agresive, modalitate pe care nu o posedă copiii până la 5-7 ani (sau 8-9 ani – care sunt mai emotivi) din cauza imaturității creierului - cortexul prefrontal. Adică, copiii obiectiv, pur și simplu, nu sunt capabili să-și țină sub control emoțiile. Iar noi, adulții, putem, dar, din păcate, nu utilizăm această posibilitate.

Așadar, căile de ieșire din frustrare, care stă la baza agresivității:

  1. Schimbarea situației, ceea ce a mers prost, ceea ce nu este în conformitate cu așteptările noastre.
  2. Dacă nu ne reușește – avem a doua cale – prin acceptarea situației, resemnare, jale, tristețe. Este vorba despre procesul de adaptare. Despre acesta am vorbit destul de detaliat în articolul din link-ul de mai sus. La adulți și la copii, acesta se desfășoară diferit, și acest lucru este important să-l înțelegem.
  3. Dacă nu ați reușit să acceptați situația, frustrarea continuă. Și aveți o ultimă șansă de a nu exploda din cauza agresivității – de a ajunge la niște sentimente combinate, la auto-control. De exemplu, de a conștientiza în momentul: ”sunt foarte supărată, dar nu vreau să soluționez conflictul cu strigăte”, ”sunt supărată, dar îmi iubesc copilul și nu vreau să-l rănesc”. Adică, dacă vom reuși să simțim și să conștientizăm conflictul interior, ne vom putea abține și nu ne vom revărsa supărarea asupra copilului, nu vom începe să strigăm la el și să-l pedepsim.
  4. Copilul nu are asemenea posibilitate și nu este vinovat de aceasta. Nu poți impune creierul să se maturizeze mai devreme, decât este impus de natură. De aici rezultă și răspunsul la întrebarea de ce perioada preșcolară este cea mai agresivă – din cauza lipsei sentimentelor combinate. Copilul încă nu e capabil să chibzuiască în momentul: „sunt atât de supărat pe surioară, DAR o iubesc, de aceea nu o voi lovi” sau ”sunt atât de supărată, dar nu este permis să arunc cu pietre în alții”, ”îmi doresc atât de mult să-l împing pe acest băiețel, dar mama mă va certa pentru aceasta”. Copilul încă nu e capabil să gândească astfel.

Aceasta abilitate apare la copil doar atunci când începe ”activitatea” cortexului prefrontal, iar acest lucru nu se va întâmpla mai devreme de 5-7 ani (sau 8-9 ani) în condiții favorabile! Dacă copilul nu are relații sigure (atașament) cel puțin cu un adult important, care îl iubește necondiționat, îi acceptă toate emoțiile și sentimentele, îl ajută să le facă față, relație plină de grijă, precum și dacă mediul în care crește copilul îl rănește enorm (de exemplu, persistă multe pedepse și alte măsuri negative de disciplinare), atunci cortexul prefrontal ar putea încă să se activeze mai târziu. În acest fel, singuri am putea conduce copilul spre faptul că potrivit vârstei pe care o are, el deja ar putea să-și țină sub control emoțiile și impulsurile, dar nu poate, pentru că activitatea cortexului prefrontal așa și nu a demarat.

Deci, cum procedăm cu frustrarea, care este cauza agresivității?

  1. Dacă este posibil, reduceți numărul de evenimente frustrante din viața copilului. Nu e necesar să-l ciocniți prea des de ceea cu ce, din cauza vârstei, nu este capabil să se isprăvească.
  2. La fel, trebuie să înțelegeți că aceasta nu înseamnă că la 5-7 (8-9 ani) copilul brusc își va putea mereu controla toate emoțiile. Cortexul prefrontal abia va începe să se antreneze în această direcție și ar fi bine dacă ar avea o bază pentru aceasta. Este important ca la această vârstă, copilul să fie familiarizat deja cu toate sentimentele pe care le are un copil, atât pozitive, cât și negative. Doar în acest caz acestea se vor reflecta în părțile superioare ale creierului, copilul va fi capabil să le conștientizeze, și, respectiv, ulterior să le controleze. În caz contrar, supărarea, ura, iritabilitatea, bucuria etc. așa și vor rămâne la copil niște sentimente plăcute sau neplăcute, neconștientizate. Iar sentimentele pe care nu le conștientizăm, nu le putem controla.

  3. Dacă este posibil, ajutați copilul să schimbe ceea ce-l frustrează. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să evitați toate ”nu-urile” din viața copilului. Pur și simplu trebuie să stabiliți granițe clare, dar, în același timp, să nu vă fie frică uneori să manifestați flexibilitate față de acestea.
  4. Ajutați copilul să accepte ceea ce el nu poate schimba (nu este acel terci, nu va mai fi tort, mama pleacă la serviciu, nu cumpărați încă o jucărie, sora nu poate fi returnată la maternitate). Fiți de partea copilului! Încercați să vedeți copilul care nu se simte bine și căruia îi este încă dificil să facă față emoțiilor. Verbalizați interdicția, denumiți sentimentele copilului, acceptați reacția copilului, oricare nu ar fi aceasta, cu lejeritate și compasiune ajutați copilului să-și trăiască emoțiile, alinați-l. Despre aceasta găsiți informații, urmând același link, prezentat mai sus.
  5. Este important să înțelegeți, dacă copilul manifestă agresivitate, - rezultă că el este plin de frustrări, el nu a fost capabil să schimbe situația și să o accepte (să se adapteze la aceasta). Respectiv, a început să fie bătăuș, să muște, să strige, să facă crize de isterie etc. Dacă noi drept răspuns la acest comportament vom începe să strigăm, să-l pedepsim, să-l certăm, astfel vom mai adăuga frustrări copilului. Iar dacă copilul nu a fost capabil să facă față unei doze mai mici de frustrare și a explodat agresivitate, cum se va isprăvi cu o cantitate mai mare de frustrări?!

    Imaginați-vă, de exemplu, că vă certați cu soțul. Și soțul ridică tonalitatea vocii: ”Cum îți permiți să vorbești astfel! Încetează chiar acum! Mergi mai repede în altă odaie. Nu vreau să te văd, până nu te calmezi!”.

  6. Ce se va întâmpla cu emoțiile dvs.? Se va reduce dorința de a striga drept răspuns? Veți dori să vă comportați mai bine, mai calm? Sau emoțiile dvs. se vor intensifica? 4. Orientativ, de la 5 ani, putem învăța copilul să-și folosească sentimentele combinate (de exemplu, ”vreau să-mi lovesc surioara, dar o iubesc”). Când putem începe?
  7. În momentul agresivității, cel mai important – să procedăm astfel, încât nimeni să nu aibă de suferit, ”să evacuăm” copilul, să-l ajutăm să facă față emoțiilor și să-l facem să înțeleagă că încă mai suntem mama lui, îl iubim și îl vom ajuta să se isprăvească cu emoțiile.

    Da, uneori trebuie să indicăm o încălcare a situației. Dar, în timpul incidentului, trebuie să o facem cât mai rar, de exemplu: ”Da, ești supărat. Da, trebuie să-ți elimini emoțiile. Dar nu, eu nu-ți permit să o lovești pe mama. Vom discuta despre aceasta mai târziu.” În continuare, trebuie să vă ajutați copilul să facă față emoțiilor și calm, pașnic, să începeți o altă activitate, mai ales una comună. Atunci când emoțiile copilului și ale dvs. se vor calma, și veți simți că copilul e dispus să vă asculte, relațiile dvs. se vor normaliza, el este dispus să asculte și să vă urmeze sfatul, discutați despre problemă. Cu unii copii o puteți face chiar peste câteva ore, cu copiii mai emotivi, ar putea să aveți nevoie chiar de câteva zile. Nu vă fie frică, copilul nu va uita despre situația creată. Iar dacă veți reuși să păstrați relații armonioase, indiferent de situația creată, doar va întări legătura cu copilul și dorința lui de a vă asculta, de a fi bun pentru dumneavoastră.

    Cel mai bine să începeți discuția cu copilul de la o temă bună. De exemplu, ”Cât de minunat vă jucați, de obicei, cu surioara, găsiți niște jocuri atât de interesante”. După, treceți la problema propriu-zisă, fără învinuiri și ocară. ”Ții minte, ieri, te-ai supărat atunci când sora nu-ți dădea acea jucărie, nu ți-a reușit să te abții și a-i lovit-o”. Încercați prin discuție, ușor să-l faceți pe copil să-și formeze sentimente combinate (dacă este deja capabil să le aibă), despre faptul că el își iubește atât de mult surioara, dar uneori se mai întâmplă ca ea să fie pentru el absolut insuportabilă.

    Cortexul prefrontal, este la fel ca un mușchi, cu cât mai devreme ne conștientizăm emoțiile, le echilibrăm cu altele, de exemplu, răutatea cu grija și afecțiunea, cu atât ne este mai ușor și mai ușor să facem față emoțiilor negative, fără a le ignora și bloca, ci anume prin a le echilibra cu altele.

    La fel, este important să înțelegem că cu cât mai puternice și intensive sunt emoțiile, cu atât e mai dificil să le stăpânim, echilibrăm, chiar și nouă, adulților.

  8. Ajutați copilul, descoperiți metode mai ecologice și aplicabile de emanare a impulsurilor agresive. De exemplu, în loc să lovească pe cineva, mai bine ar fi să tropăie din picioare sau să strige, sau să cheme un adult, pentru ca să-l ajute să facă față emoțiilor. Despre diferite modalități am scris în articolul - MINI-RECOMANDĂRI: CUM SĂ NU REVĂRSĂM EMOȚIILE NEGATIVE ASUPRA COPILULUI, ATUNCI CÂND MAMA E LA LIMITĂ?. Este un articol despre cum să nu izbucnim noi, adulții, dar majoritatea metodelor perfect se vor potrivi și copiilor.

Atât. Subiectul agresivității este foarte profund, și la această tematică poți scrie încă zeci de pagini, ba chiar o carte. Articolul, din păcate, nu ne permite acest lucru.

Dar sper că am reușit să vă deschid ochii asupra problemei agresivității, să o priviți din altă perspectivă și să înțelegeți de ce metodele disciplinare convenționale doar agravează problema agresivității.

Ascultați-vă inima! Nu ascultați sfaturile celor din jur, precum că copilul ar trebui ținut sub frâu mai strâns, că v-a scăpat din mâini. Agresivitatea naște agresivitate! Iar acceptarea și dragostea – sunt capabile să topească inimile și celor mai înrăiți și agresivi copii. Pentru aceasta este nevoie de multă, uneori foarte multă răbdare și stăpânire de sine, în schimb rezultat va fi garantat!

Succes! Dacă depășirea de sine stătătoare a agresivității la copii va fi o cale dificilă pentru dumneavoastră, cel mai bine e să vă adresați unui specialist. Doar problema care se prelungește mai multe luni sau ani, nu poate fi soluționată imediat, ca la comandă.


Natalia Șoșeva
Natalia Șoșeva

Psiholog. Oferă consultații părinților cu privire la diferite probleme legate de emoțiile, sentimentele și grijile părintești. La subiectul educației și disciplinei copiilor, relația dintre frați, adaptarea la grădință, situații de divorț sau despărțirea de durată a copiilor cu părinții.

Îmi place

Dacă ați observat o greșeală sau o inexactitate în text anunțați-ne.

Informație de contact

Comentariul dvs.

Dacă tema abordată v-a trezit interes, puteți să, lăsați un comentariu

Parteneri noi

Cele mai interesante

Teme populare a rubricii «De la 1 la 3 ani»

Articole populare a rubricii «De la 1 la 3 ani»